Aveam 7 ani, tovarasul meu cel mai bun, 6. Eram saraci si murdari, tavalindu-ne prin tarana din spatele blocului. El avea mereu mucii intariti la nas si isi gasea mai greu cuvintele, eu eram mai ingrijit dar labil la capitolul curaj si creier la facut tampenii. Eram toata ziua pe afara, distrandu-ne pe cinste cu... orice. Furam corcoduse, ne jucam cu caini, faceam concursuri de pisat (care se pisa pe perete mai sus) si multe, multe altele, ingrediente ale copilariei minunate a eternului copil vagabond. Cei mai fericiti eram insa cand ea iesea afara. Magda. Avea vreo 16 ani si era frumoasa. Cea mai frumoasa, dupa parerea noastra intotdeauna argumenatata atent. Era cea mai frumoasa din gasca de fete de la noi de la bloc, era cea mai frumoasa pentru ca baietii mari roiau in jurul ei. Si era cea mai frumoasa pentru ca asa am zis noi, intr-o seara prafuita de august comunist. Eram atarnati de batator si ne uitam la ea. Iesise in spate, la scara. Avea o rochie galbena care contrasta coplesitor de mult cu parul ei negru, ochii negri si tenul de portelan. Simteam un gol in stomac cand ma uitam inspre ea. A fost cel mai puternic contrast pe care l-am vazut vreodata. Rochia galbena... parul, ochii. Galben-negru, galben-negru, numai galben negru. Ireal. N-o sa uit niciodata imaginea. Iar noi doi, dupa ce am zis aproape simultan "Mama, ce frumoasa e!" am stabilit ferm: "Ea e... gagica noastra!". Atat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu